Recunosc că îmi plac antitezele. Aș vrea să vă spun că încă de pe vremea liceului, doar că nu este adevărat. Profa mea de română nu prea a reușit să-mi câștige atenția, mai ales pe partea academică. Oricum, nu e singurul cadru didactic față de care eu manifestam dezinteres. Iar motivul principal sigur nu avea de-a face cu slăbiciunile lor pedagogice, cât cu aroganța mea adolescentină. Eram egoist. Încă mai sunt uneori.
Aroganța nu se naște niciodată din prea mult altruism. Întotdeauna are la bază sămânța iubirii incorecte de sine. Mă plasez pe treapta locului I, fără să fi participat măcar la concurs. Percepțiile mele subiective care îmi domină convingerile țin loc de adevăr. Se vede cel mai bine asta din limbajul absolutist pe care îl folosesc, dar care trădează de fapt lipsa siguranței de sine. Iar acest lucru îmi poate afecta serios calitatea leadershipului.
Paradoxul constă în faptul că persoana de care am cea mai mare nevoie pentru a-i putea conduce pe ceilalți este propria persoana, iar în același timp, persoana de care trebuie să mă detașez cel mai mult pentru a-mi putea gestiona corect echipa este tot propria persoană. Nu pot fără mine, dar nici ”prea mult din mine” nu mă va ajuta. Dimpotrivă, sinele poate fi propriul meu dușman în drumul spre performanță. Cu toate acestea, dacă nu reușesc să mi-l atrag de partea mea, eșecul este garantat.
Nu-i voi putea conduce pe alții dacă am probleme serioase în a mă conduce pe mine. De aceea, cred că relaționarea cu sine este una dintre cele mai importante relații pe care un lider ar fi bine să și-o pună în ordine.
Cum poate face asta? Explorând autocunoașterea. Punându-și întrebări la care să aibă curaj să-și răspundă cu sinceritate. Fiind dispus să-și cunoască punctele tari și să și le recunoască pe cele slabe. Identificându-și obstacolele și confruntându-și fricile. Învățând din fiecare eșec și sărbătorind fiecare succes. Înțelegând că a-i privi pe ceilalți mai presus decât pe sine, nu este o chestiune de valorizare, ci de poziționare. Acceptând că modalitatea cea mai eficientă de a-i ridica pe ceilalți este plasându-se mai jos decât ei.
Sigur că toate acestea necesită timp. Îmbunătățirea nu apare peste noapte și nici din senin. Ea cere implicare și efort. Doar așa vin rezultatele.
Nu mai aștepta! Începe negocierile! Iată aici un imbold, sper eu, destul de motivant: ”Până când nu te-ai aliat cu tine însuți/însăți, tu vei fi cel mai mare dușman al tău în conducerea celorlalți.
Tot ce îți mai rămâne e să… Fiți lideri! Fiți verticali! Amândoi…împreună. Tu și cu… tine. :)