Fără regrete

Regretele tale care sunt?

„Îmi dai voie să-ți spun ceva ce poate fi incomod, dar cel mai probabil suficient de util încât să fii dispus chiar să-mi mulțumești?”, mă întreabă prietenul meu, care are aproape jumătate din vârsta mea. Surprins de îndrăzneala lui — mai ales că ne împrietenisem de puțin timp —, dar și curios de ceea ce avea să-mi spună, îl încurajez să continue. Nu întâlnești des persoane care îți cer voie să-și exprime părerea despre tine. Unii nu ți-o spun niciodată, iar alții te agresează cu părerile lor fără să analizeze în prealabil dacă sunt reale și dacă îți pot face mai mult bine decât rău. Aproape bucuros, insist să o facă fără rețineri.

„Am impresia că trăiești cu câteva regrete din trecut. Mă gândesc că nu-ți fac foarte bine. Tu ce spui? Oare am dreptate?”, își încearcă el norocul, fără să știe deloc care va fi reacția mea.

„Să știi că nu m-am gândit niciodată suficient de serios la asta”, îi răspund poate un pic cam telegrafic, în timp ce mă pregăteam pentru următoarea lungime de bazin.

„Poate nu te ajută foarte mult în prezent dacă privești la trecut regretând ce nu ai avut, în loc să te concentrezi pe ceea ce ai învățat din acele experiențe”, încearcă el o formă de „îndulcire” a feedback-ului, pentru a-l face mai digerabil.

„Chiar te felicit pentru cuvintele tale și mai ales pentru curajul de a le rosti în dreptul cuiva cu care nu te cunoști de foarte multă vreme. Promit că mă voi gândi la ce mi-ai spus și voi trata cu toată seriozitatea observația ta”, îl asigur înainte de a-mi fixa bine ochelarii de înot.

Exact asta am făcut. În perioada următoare am decis să analizez cât de mult privesc la experiențele din trecut reproșându-le liderilor ceea ce nu au făcut bine și cât practic recunoștința pentru ceea ce am învățat eu din ceea ce nu făcuseră așa cum mi-aș fi dorit.

Nu era doar părerea prietenului meu: eram concentrat pe ce nu s-a făcut — dar numai pe ceea ce nu au făcut alții. Evitam să privesc la ceea ce aș fi putut face eu, dar nu eram dispus. Criticam la cei care m-au condus comportamente pe care le consideram nesănătoase. Îi judecam și le puneam etichete. Oricât de disciplinat eram în a evita condamnarea lor în fața altora, trăirea cu regrete era trădată de felul în care îmi explicam intențiile pentru care voiam să procedez diferit. Transmiteam, chiar dacă nu verbal, că eu nu sunt — și nici nu vreau să fiu — ca ceilalți greșiți dinaintea mea; eu nu fac greșelile lor. Am sfârșit, în schimb, făcând propriile mele greșeli, care nu erau mai puțin grave decât ale lor.

Mi-am propus atunci (și de atunci încoace) să-mi iert liderii ce m-au rănit și să folosesc acele răni ca resursă pentru a nu le repeta, dar și pentru a evita să inventez altele noi. Nu mai vreau să-mi risipesc experiențele neplăcute, ci prefer să le folosesc ca repere pentru lecțiile viitoare.