Perfecționismul este o boală. Efectele lui le poți observa la tot pasul. Le întâlnești atât la profesorii care predau în universități, cât și la persoanele care îți ridică gunoiul o dată pe săptămână.
El nu este produsul pregătirii academice, ci mai degrabă rezultatul contextului de viață. Tiparele dobândite prin educația non-formală pot avea mai mare influență în sedimentarea unui comportament perfecționist, decât informațiile acumulate prin educația formală. Este demonstrat că individul va urma mai degrabă un model pe care l-a observat el, decât unul despre care doar i-a vorbit cineva.
Din nefericire, liderii nu au crescut într-o altă lume. Sunt influențați și ei de felul în care și-au trăit primii ani de viață. Au obiceiuri pe care le-au împrumutat fără să vrea de la cei care erau adulți atunci când ei erau copii.
Standardul prea ridicat al părinților, rigiditatea profesorilor și solicitările pretențioase ale fraților mai mari i-au făcut pe unii dintre ei să adopte sloganul ”e bine, dar nu destul” ca principiu de viață. Au crezut (unii încă mai cred) că fac ceva onorabil, fără să realizeze cum alunecă ușor, dar sigur, spre văile adânci și întunecate ale perfecționismului.
Perfecționismul nu le dă voie să greșească. Iar când au făcut-o, pentru că altfel nu se poate, ajung în boxa acuzaților de unde nu scapă fără condamnare. Procesele de conștiință iraționale le consumă timpul și energia. Pun la îndoială propria lor autenticitate despre care oricum nu păreau ei să fie convinși vreodată. Stima de sine se risipește, iar imaginea cu privire la propria persoană este acoperită de umbra nesiguranței. Autoînvinovățirea devine prietenul imaginar, mai prezent ca orice realitate din viața lor. Autocritica devine cafeaua din fiecare dimineață și ceaiul din fiecare seară. Ajung extenuați de standarde care probabil nu au fost niciodată ale lor, ci și le-au însușit sub presiunea modelelor timpurii. Într-un final, cad epuizați de efortul satisfacerii propriilor așteptări nerealiste.
Perfecționismul nu se vindecă peste noapte, dar tratarea lui are cu siguranță un început. E nevoie de dimineața aia în care, uitându-te în oglindă, să ai curajul să te accepți așa cum ești, fără să-ți negi punctele slabe și fără să-ți ignori punctele tari. E nevoie de momentele acelea de analiză ale propriului trecut pentru a vedea pe cine vrei să mulțumești. Cine este persoana ale cărei standarde absurde te urmăresc? O fi mama? O fi tata? O fi învățătoarea? Sau poate vreunul dintre bunici? E cumva sora ta mai mare care s-a chinuit sa te crească în timp ce părinții tăi erau la căpșuni în Spania?
Identifică cine te-a împovărat cu standarde pe care tu le-ai numit până mai ieri, principii, dar pe care nu ți le-ai putut asuma și nici nu te-ai putut ridica la nivelul lor. Fă-ți propriul drum. Definește-ți propriile valori, aliniate bineînțeles la un absolut credibil. Cunoaște-te pe tine, ca mai apoi să-ți fie ușor să te accepți. Altfel, leadershipul tău va fi sortit eșecului, chiar dacă tu vei reuși să-ți păstrezi poziția.
Ești lider, doar că asta nu te face perfect. Nu vei putea să devii nici cu trecerea timpului. Te vei putea perfecționa, dar asta nu te va face niciodată absolut, poate doar în viața de apoi. Dar acesta ar fi un alt subiect. Deocamdată trăiești aici, iar felul în care trăiești azi, va determina în mare măsură ceea ce vei experimenta mâine. Asta e valabil inclusiv cu privire la viața de apoi, dacă ea există.
Așadar, acceptă că nu ești perfect, încetând să mai fii perfecționist!